Mănăstirea Tismana

Manastirea Tismana, situata la 30 de kilometri vest de orasul Targu Jiu si la 5 kilometri N de comuna Tismana, acest asezamant monahal este printre cele mai vechi din tara Romaneasca, avand un rol primordial in mentinerea credintei ortodoxe de-a lungul veacurilor. Toponimul cuvantului Tismana vine de la "loc fortificat de ziduri". Insa, numele poate fi luat si de la arborele "tuia" care impadurea pe vremuri aceste locuri.   Manastirea Tismana este "cea mai veche si mai mareata dintre manastirile de peste Olt" (cum a numit-o Grigore Alexandrescu), "maret cuib al Basarabilor" (cum a socotit-o George Cosbuc), "o lume de inchipuiri, de basme" (cum a deslusit-o Alexandru Vlahuta), “fara seaman nici in aceasta tara, nici in alta, prin frumusetea locului si a asezarii, prin multimea apelor sale si intarirea naturala pe care o are, ajutata si de ocrotirea zidurilor sale inconjuratoare" (cum a descris-o celebrul calator Paul de Alep - arhidiaconul si insotitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei in calatoria din 1657).   

         In stanca din sudul bisericii se afla si pestera Sfantului Cuvios Nicodim (26 dec. 1406), care a dus viata de schimnic. Acesta a intemeiat manastirea in secolul al XIV-lea cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, Radu I (1374-1385) al fiilor sai, Dan I (1385-1386) si Mircea cel Batran (1386-1418), fiind ridicata pe locul unui schit din lemn.  Manastirea Tismana - istoricul complexului monahal  Istoria celei mai vechi manastiri din Tara Romaneasca - Tismana - ca si viata ctitorului ei Sfantul Cuvios Nicodim, au intrat de mult in legenda. La faima de care s-a bucurat neintrerupt manastirea a contribuit in mare parte si farmecul asezarii sale.     Traditia sustine chiar ca frumusetea imprejurimilor a fost hotaratoare in alegerea locului si ca Sfantul Nicodim a cautat timp indelungat pe valea "raului cu apa vie" stanca Starminei cu cascada sa. Intr-adevar, toate frumusetile si bogatiile naturii par sa se fi strans aici: siruri de culmi cu reliefuri capricioase, rauri bogate in pastravi, nuceturi si livezi de castani care aveau sa intre pe rand in domeniul manastiresc. Alegerea Cuviosului Nicodim a fost determinata, insa, si de ratiuni mai importante.   

       In desisul legendelor care invaluie atat intemeierea manastirii, cat si personalitatea intemeietorului ei, in datele adesea contradictorii cuprinse in primele studii asupra monumentului, cercetatorul poate face cu greu lumina.    Desi documente legate de monument s-au pastrat cu prisosinta, mai cu seama pentru vremurile mai apropiate noua, Tismana nu are nici pisanie sapata in piatra - actul de nastere al bisericilor noastre - nici primul hrisov domnesc de inzestrare. Cat despre Cuviosul Nicodim, datele legate de activitatea sa inainte si dupa venirea pe pamant romanesc sunt extrem de sarace, iar redactarile legendei vietii lui, cu totul tarzii.     Documentele Tismanei trebuie considerate nu in mod izolat, ci strans integrate complexului de evenimente care strabat istoria Tarii Romanesti in ultima treime a veacului al XIV-lea. Pentru aceasta vreme, insasi intemeierea unei manastiri nu este decat reflectarea unuia din aspectele luptei pentru pastrarea independentei nationale si pentru stavilirea penetratiei catolicismului la sud de Carpati.     Ultimele trei decenii ale secolului al XIV-lea reprezinta tocmai momentul in care domnul grupeaza sub conducerea sa actiunile de rezistenta ale popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei impotriva incercarilor de ocupare si catolicizare fortata ale regatului maghiar, incurajat de papalitate.    

        In aceste conditii, orice efort de intarire a vietii bisericesti, fie si sub aspectul ei monastic, insemna implicit o masura de contraofensiva ortodoxa. Asa se explica sprijinul deosebit pe care Vladislav-Vlaicu l-a acordat calugarului greco-sarb Nicodim refugiat din sudul Dunarii, de-a lungul intregii lui activitati pe pamantul tarii noastre.     Din cercetari rezulta ca viitorul staret al Tismanei a trecut in Tara Romaneasca din tinutul Crainei, pe atunci in taratul bulgaresc al Vidinului, unde desfasurase o bogata activitate pe taram monastic, in momentul in care acest tinut cade - temporar - sub ocupatia regatului catoloc maghiar - 1370. O data cu el a trecut Dunarea o mica obste de 11 calugari.  Vladislav-Vlaicu primeste pe Cuviosul Nicodim ca pe reprezentantul opozitiei ortodoxe din Balcani, si, cand i se solicita, acorda sprijin pentru intemeierea unei manastiri la nord de Dunare. Aceasta prima fundatie, Vodita, a fost bogat inzestrata de domn cu sate si venituri.    Colaborarea dintre conducatorul statului si reprezentantul monahismului sud-dunarean are o explicatie simpla. Asezarea unei fundatii ortodoxe la marginea vestica a tarii, in acel Banat al Severinului atat de disputat de Tara Romaneasca si Ungaria, trebuia sa joace rolul unui punct de sprijin al religiei de stat printre supusii ortodocsi ai tinutului, reprezentati prin cnezii romani din Banat, pe care documentele vremii ii semnaleaza intr-o stare de continua neascultare fata de coroana maghiara.   

       Dar numai peste cativa ani de la asezarea lor aici, "cinstitul intre calugari Nicodim" si obstea sa, sunt siliti sa-si paraseasca ctitoria deoarece Banatul de Severin si o data cu el Vodita cu toate posesiunile ei, sunt pierdute vremelnic de Tara Romaneasca in favoarea regatului maghiar, probabil catre 1375.Pierzand speranta continuarii activitatii pe pamant unguresc si catolic, ramas totodata fara resurse materiale, Cuviosul Nicodim trece in Serbia. Peste mai putin de un an revine in Tara Romaneasca si se adreseaza din nou domnului - de data aceasta Radu I - cerandu-i ajutor pentru a intemeia un alt lacas monastic pe pamantul romanesc. Sprijinul i-a fost acordat de indata si pentru motive usor de intuit: noua manastire trebuia sa preia rolul care fusese incredintat Voditei. Lui Nicodim "i s-a poruncit ca sa mearga deci mai inauntrul tarii acestia a Ungro-Vlahiei, Baniei Severinului", nu numai pentru a alege un loc frumos, potrivit "intru vietuirea de obste". Locul asezarii trebuia sa fie in acelasi timp mai putin primejduit ca cel al Voditei si nu prea departat de granita Banatului, la care domnul roman nu renuntase de fel la acea data. Radu I acorda Cuviosului Nicodim o serie de danii ca despagubire pentru posesiunile pierdute pe teritoriul unguresc si mica obste, numarand acum numai 10 calugari, incepe sa zideasca biserica pe apa Tismanei, la locul ales dupa indelungi cautari, langa o cascada.  

       Legenda, pe deplin constituita inca din secolul al XVII-lea, sustine ca primul lacas ridicat pe stanca de sub Starmina a fost construit din lemnul unui tis, o specie de conifer cu lemn tare, rosietic, de la care ar proveni si numele manastirii. Este insa mai probabil, data fiind importanta ce i se acorda, ca biserica a fost de la inceput o constructie de zid care trebuie sa fi avut mari asemanari cu cea a Voditei.     

      Ridicarea ei se poate plasa intre anii 1375 - momentul refugierii obstei calugaresti de la Vodita - si 1377-1378 data sfintirii ei, cunoscuta dintr-o notita scrisa pe spatele unui document de la Dan al II-lea. Acesta consemneaza doua date care pot fi luate ca sigure: "S-a sfintit biserica in anul 6886 (1377-1378); a murit sfant parintele nostru Nicodim in anul 6915 (1406)". Domnul a inzestrat inca din primele momente fundatia cu danii in pamant si venituri care sa asigure intretinerea fratilor condusi de Cuviosul Nicodim. Un hrisov de la Radu I insa nu s-a pastrat, fie ca donatia nu a primit o confirmare in scris, fie ca aceasta s-a pierdut. Se cunoaste insa in ce au constat acele donatii dintr-un hrisov de la 1385 al fiului lui Radu I, Dan I.   

      Din acelasi hrisov reiese ca "am aflat in tara domniei mele, la locul numit Tismana, o manastire nu intru toate partile ei terminata, pe care sfant raposatul, binecredinciosul voievod Radu, parintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfarsit-o din pricina scurtimii vietii. De aceea a binevoit domnia mea ca, precum in domnie, sa-i fiu urmas si in aceasta, asadar sa innoiesc pomana parintelui meu si sa-i intaresc cu toate darurile si veniturile, nu numai acestea, dar si cate au fost daruite manastirii in vremea parintelui meu, pe toate sa le intaresc si sa le imputernicesc."    

     Tot prin acest document Tismanei i se intareste stapanirea asupra tuturor posesiunilor pe care le-a avut Vodita in tinutul Severinului recucerit de Dan I in preajma acelui an. Astfel obstea devenea posesoarea unor intinse domenii si administratoarea ambelor fundatii (Vodita si Tismana), iar Cuviosul Nicodim, staret al amandurora. Urmatorul document referitor la Tismana este datat 1387, primul an al domniei lui Mircea cel Mare. Reconfirmandu-i posesiunile si drepturile, Mircea adauga faptul ca lui i-a revenit datoria de a implini "cele nedesavarsite", formulare neclara care se refera probabil la terminarea chiliilor sau a altor constructii monastice.    

         Sub conducerea "parintelui si rugatorului, popa Nicodim", colaborator pretios a trei voievozi, care intrunea calitati de cunoscator in mestesugul zidirii, de caligraf si miniaturist, cu cele de organizator de viata bisericeasca, dar si de bun gospodar al averii manastiresti, comunitatea de la Tismana se intarea an de an.  Manastirea Tismana - important centru cultural si religios. Ca institutie religioasa, Tismana s-a bucurat inca de la inceput de o situatie aparte. Ea reprezenta o samovlastie, adica o comunitate monahala de sine statatoare, nesupusa nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin, fiind condusa numai de propriul ei sobor, randuiala pe care cuviosul Nicodim a adus-o de la Muntele Athos: "dupa moartea lui chir Nicodim sa nu fie volnic a pune in locul acela staret nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim si cum va aseza, asa sa tina calugarii care sunt acolo si ei singuri sa-si puna staret".  

     Aceasta randuiala se pastreaza pana tarziu, fiind reamintita in toate hrisoavele domnesti. In afara de aceasta, staretului Tismanei i s-au conferit distinctii speciale: Cuviosul Nicodim a primit de la patriarhul Constantinopolului, Filotei, rangul de arhimandrit, precum si dreptul de a face slujba cu bedernita (mica piesa de broderie liturgica cu semnificatie speciala in ierarhia preoteasca).    Pana in secolul al XVI-lea, cand aceeasi distinctie este acordata Episcopiei de la Curtea de Arges, Manastirea Tismana este unica arhimandrie din Tara Romaneasca. In ceea ce priveste averea manastirii, Tismana era posesoarea, la un veac de la intemeiere, a celui mai mare domeniu manastiresc din voievodat.    

       Calugarii ei stapaneau 10 sate pe pamantul Tarii Romanesti si alte 10 sate in Serbia (donatii ale cneazului Lazar), 40 salase de "atigani", graul din judetul Jalesului (Gorjul de azi), veniturile vamilor de la Calafat, Balta Bistretului si Valcan, zeciuiala minelor de arama de la Bratilovo, iazuri de peste, monopolul pasunatului in muntii Sorbele, Oslea, Boul si Parangul, precum si o serie de venituri anuale din casa domneasca.    

        Ca un adevarat stapan feudal, Nicodim cere sprijinul domniei pentru a-i apara bunurile. Chiar din timpul lui Mircea cel Mare anumite sate manastiresti sunt scutite de dari in schimbul obligatiei de a "face de straja" la manastire. Existenta bisericii Cuviosului Nicodim nu a fost de prea lunga durata. Desi din marele numar de hrisoave de intarire pastrate din secolul al XV-lea (de la Vlad Tepes, Radu cel Frumos, Vlad Calugarul) reiese ca manastirea si-a continuat neintrerupt activitatea ca institutie, o cauza nedeslusita pana acum a dus la ruinarea lacasului si a facut necesara o refacere totala a lui.     De altfel, insasi "Viata preacuviosului Nicodim Sfintitul" scrisa in manastire in 1839 de Stefan ieromonahul, consemna traditia orala conform careia "nu este aceasta cea din intaiu care s-a facut prin stradania Sfantului Nicodim, de catre Radu Voda Negru" (adica Radu I). In privinta acestui al doilea ctitor exista multe discutii. Pisania pictata in naos, la zugravirea noii biserici in 1564, aminteste de un domn tot cu numele Radu. Dar de care Radu poate fi vorba?     El este identificat cand cu Radu I, intemeietorul primei biserici, cand cu Radu cel Frumos (in "Viata preacuviosului Nicodim Sfintitul" scrisa de Stefan ieromonahul), cand cu Radu Paisie (consemnat in inscriptia din 1541 a chenarului usii principale).     

      Stefan ieromonahul retine insa un pretios element de identificare: acest Radu era tatal lui Mircea Ciobanul, pe care-l cunoastem a nu fi altul decat Radu cel Mare. Coroborand datele istorice cu argumentele de ordin stilistic, se poate afirma ca cea de-a doua constructie de la Tismana dateaza din vremea domniei lui Radu cel Mare (1495-1508). Ea reprezenta unul din monumentele de seama ale arhitecturii muntenesti de la inceputul secolului al XVI-lea, o biserica de mari dimensiuni pentru acele vremi, compusa din altar, naos, pronaos si exonartex deschis, incununata cu trei turle.     Dar Radu cel Mare nu a reusit probabil sa termine constructia. Numai asa se explica cea de-a doua lacuna in istoria monumentului - lipsa pisaniei cioplita in piatra incastrata dupa obicei pe fatada, cum se vede spre exemplu la Manastirea Dealu, ctitorie a aceluiasi voievod. Lucrarile de constructie la Manastirea Tismana au continuat deci si sub urmatorii domni.     

       Neagoe Basarab "toata biserica o au acoperit cu plumb si alte lucruri au obarsit". Cum tot el a daruit Tismanei si o serie de obiecte necesare cultului, se poate presupune ca in timpul domniei lui a inceput sa se slujeasca in noua biserica, desi interiorul nu fusese inca zugravit. Pentru a-i da o podoaba provizorie, pe tencuiala inca uda fusesera desenate dungi de culoare rosie.   In vremea lui Radu Paisie (numit in documente si Petru Voda), egumenul Vasile aseaza frumoasele chenare de piatra ale usilor (1541). In anul 1564, in timpul domniei lui Petru cel Tanar, vornicul Nedelco Balaceanu zugraveste interiorul bisericii. 

      Atunci se aseaza si pisania pictata, importanta atat pentru faptul ca este cea mai veche atestare privind numele ctitorilor, cat si pentru faptul ca a consemnat numele mesterului zugrav "Dobromir ot Targovistea".   

        La 1610-1611, o cumplita pradaciune a ostilor principelui Gabriel Bathory a adus stricaciuni zidurilor inconjuratoare ale manastirii. Inainte de a lua domnia, inchis intre zidurile Tismanei, Matei Basarab a rezistat victorios asediului ostilor trimise impotriva lui de Leon-Voda.Cronica spune ca "Matei aga si cu ceilalati s-au inchis in Manastirea Tismana si trei zile stand imprejurul manastirii gonacii, nimic nu le-au putut strica, ci noaptea au iesit si au trecut din nou Transilvania".   

       De indata ce devine domn, Matei Basarab reface incinta si cladirile manastiresti (1646-1651). Tot el construieste paraclisul, asezat in afara incintei, la marginea platoului de rasarit. Cativa ani dupa aceste transformari, in 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul si secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, vizitand asezarile monastice romanesti, face o prima desriere a Tismanei. Insemnarile sale de calatorie sunt pretioase informatii despre multe din monumentele acelei vremi.     

     Descriind intrarea in manastire, Paul de Alep spune ca a mers "pe o poteca ingusta de jur imprejurul cladirii, inainte de a ajunge la prima fereastra cu fier. In acest loc este o fantana cu apa tasnitoare, si de deasupra unui turn mare care slujeste de poarta, sunt numeroase creneluri. Dupa ce am trecut prin aceasta poarte, am ajuns la o a doua, tot de fier, deasupra careia este clopotnita". La 1698 Cornea Brailoiu, banul Craiovei, construieste casele egumenesti.  O epoca de primejdii si pustiiri repetate incepe pentru Tismana odata cu conflictele dintre turci si austrieci. In 1716 manastirea este jefuita de turcii intorsi de la asediul Timisoarei. Mai tarziu, intre 1718 si 1739 Tismana cade, o data cu intreaga Oltenie, sub ocupatie austriaca. Echipe de ingineri militari ai armatei imperiale inspecteaza provincia pentru a alege punctele strategice care urmau sa fie intarite cu fortarete. Planul si vederea de ansamblu facute cu aceasta ocazie de inginerul Johann Weiss, reprezinta primul document grafic cunoscut asupra incintei Manastirii Tismana (1728-1731).     Manastirea a fost silita de imprejurari, mai ales in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, cand vechile fortarete ale Tarii Romanesti fusesera distruse din ordinul Portii, sa serveasca si drept cetate. Incepand cu anul 1605, documentele mentioneaza existenta armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reinnoite scutirile de dari ale unor sate care aveau in schimb dubla obligatie de a "pazi plaiul", adica hotarele dinspre Transilvania si de a apara manastirea de talharii care incercau adesea sa o prade. La inceputul secolului al XVIII-lea, vechea zugraveala a lui Dobromir din Targoviste "se foarte invechise". Egumenul Ioan, ajutat de jupaneasa Stanca Glogoveanu, care a dat "aorul si vapseli", reface in intregime pictura bisericii. Pisania din 1732 pomeneste pe zugravii Ranite, Gligorie, Ghiorghie si Tudor.  Trei ani mai tarziu, alti mesteri printre care Vasile Diaconu, s-au iscalit pe turla principala a bisericii. Tot in decursul secolului al XVIII-lea s-au efectuat o serie de lucrari mai marunte, ca asezarea rozetelor de la absidele laterale, marirea unor ferestre, precum si dotarea bisericii cu usi din lemn sculptat, cu tampla si diferite obiecte de mobilier.   

       In 1766 se executa, intr-o a doua campanie, o noua serie de picturi, probabil cele din pronaos si din exonartexul ulterior disparut. Ctitorita este si de data aceasta Stanca Glogoveanu, iar mesterul zugrav Dimitrie Diaconu.  Intre anii 1787 si 1792, cand au loc noi conflicte intre turci si austrieci, ostasi turci sunt "oranduiti in manastire spre iernatic si pentru paza despre munti". Tismana sufera cu acest prilej pagube insemnate: usile ferecate ale clopotnitei sunt luate si duse la cetatea Vidinului, plumbul de pe acoperis (4600 de oca) este ridicat, tezaurul de obiecte de pret este ascuns in pesteri. Multe dintre acestea s-au pierdut. Calugarii au trait aproape 10 ani risipiti de groaza pe muntele Cioclovina. Abia in 1798 egumenul Stefan Manastireanu reuseste sa faca unele reparatii la zidurile incintei si sa reorganizeze viata monahilor.    

     Peste doua decenii, la inceputul miscarii pandurilor, Tudor Vladimirescu foloseste zidurile manastirii pentru a "tine in paza" pe ispravnicii din plasile Olteniei. Mai tirziu aici se vor uni doua detasamente de panduri conduse de D. Macedonski si D. Garbea, insumand vreo 3500 de oameni. Daca la anul 1821 multe manastiri ca Strehaia, Cozia, Bistrita, Polovragi, au servit ca baze de rezistenta ale rasculatilor, Tismana a fost fara indoiala cea mai importanta dintre ele.  La 1 iunie 1971, cu prilejul aniversarii unui secol si jumatate de la revolutia lui Tudor Vladimirescu, aici s-a fixat o placa comemorativa cu urmatoarea inscriptie: "Tudor Vladimirescu a organizat la Manastirea Tismana o baza de pregatire a miscarii revolutionare din 1821".   

       In 1844 incepe o epoca de mari transformari pentru vechiul monument, care n-au avut insa cel mai fericit rezultat. Pornite din initiativa domnului Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi si insemnate monumente istorice ale tarii, aceste lucrari au fost executate de arhitecti straini si intr-o vreme cand in Europa preponderent era stilul neogotic, de asemenea strain si fara radacini in traditiile noastre. Bibescu nazuia sa transforme partea de sud a incintei manastirii in palat domnesc.    

     Arhitectul Schlatter si mesterii sai au ridicat pe locul vechilor cladiri in stilul arhitecturii monastice traditionale, fatade incarcate cu ornamentica neogotica apuseana, in vadit contrast cu lacasul din centrul incintei.  Manastirea Tismana - biserica centrala  Cat despre biserica propriu-zisa, prin daramarea in 1855 a exonartexului deschis, ciuntind trupul bisericii si eliminand camerele si gangul ce sprijinea de ambele parti pronaosul si o parte din naos, Schlatter a provocat o pierdere ireparabila.In afara de acesta el a daramat contraforturile altarului, a cioplit vechea modenatura a fatadelor inlocuind-o cu o tencuiala inexpresiva imitand piatra, a marit ferestrele, a deschis altele noi, a modificat asezarea firidelor de pe abside si a construit o intrare noua, nepotrivita cu vechiul monument.  

    Numai comparand aspectul rezultat cu desenul in penita executat de Dionisie diadoh ieromonahul pe pomelnicul manastirii din 1840 si cu vederea de ansamblu a inginerului Weiss, se poate constata cat de schimbata a iesit Tismana in urma acestei campanii. Nici pictura monumentului nu a ramas neatinsa. In 1844 un zugrav fara talent, Alecsie din Campulung, a repictat in ulei registrele inferioare pana deasupra ferestrelor.     Comisia Monumentelor Istorice a efectuat primele cercetari in spiritul restaurarii stiintifice moderne in anul 1934. Ele au avut ca rezultat precizarea vechilor forme ale bisericii.  Lucrarile de restaurare au fost reluate abia in 1954. In rastimpul unei decade, Directia Monumentelor Istorice cu sprijinul Mitropoliei Olteniei, sub arhipastoria mitropolitului Firmilian, a terminat decaparile fatadelor si a dat la iveala picturile lui Dobromir din Targoviste din pronaosul bisericii, procedand in acelasi timp la extragerea si expunerea muzeala a picturilor stratului suprapus din secolul al XVIII-lea. Numai din sinaxar au fost recuperate 304 tablouri.    

      In 1970 s-au facut importante sapaturi arheologice de sondaj, prilej cu care s-a descoperit temelia unui alt locas de cult de plan trilobat, construit din bolovani de rau si caramida romana, anterior constructiei Cuviosului Nicodim.  S-au facut lucrari de restaurare a celor doua biserici, a chiliilor, a acoperisului si pardoselilor sub directa supraveghere si indrumare a Mitropolitului Olteniei Dr. Nestor Vornicescu, cercetator istoric si pasionat descoperitor al trecutului. Prin reconstituirea pridvorului bisericii mari in 1983, Manastirea Tismana a revenit la forma arhitecturala originala, autentic romaneasca. Cu acest prilej s-au refacut acoperisurile turnurilor, au fost indepartate elementele decorative straine arhitecturii romanesti, s-au consolidat aripile de sud si vest, s-au modernizat conditiile de gazduire a credinciosilor si a personalului monahal.  Manastirea Tismana - arhitectura si podoabe  Arhitectura manastirii Tismana este in stil bizantin, specific secolului al XIV-lea, apropiindu-se ca arhitectura de bisericile contemporane din Macedonia si Muntele Athos, reprezentand caracteristici constructive romanesti.   

      Actuala biserica a manastirii este zidita direct pe stanca in plan triconic, cu turle pe naos, pronaos si pridvor. Catapeteasma este din stejar (1765-1766), in stil post-brancovenesc, cu ornamente florale suflate in aur.  Altarul este luminat de o fereastra mare in centrul peretelui dinspre rasarit, de alta mai mica pe dreapta aceluiasi perete si de inca o fereastra dubla pe fiecare parte, prevazuta cu grilaj metalic, si de cate o fereastra mica pe fiecare perete, sub bolta.     Pronaosul este slab luminat pentru ca cele doua ferestre sunt asezate in partea superioara a zidurilor. Pridvorul are cate patru ferestre mari pe fiecare perete din vest, nord si sud. Fatadele exterioare nu au pictura, sunt varuite in alb ca si peretii cladirilor din jur.  Biserica mare a fost pictata in 1564, de zugravul Dobromir din Targoviste, actiune subventionata de marele vornic Nedelea. Este stil bizantin, in fresca aplicata peste prima tencuiala cu fresca monocroma. In anul 1732 a fost refacuta pictura din altar si naos.     In pronaos, fresca din 1564 n-a fost distrusa, ci peste ea a fost aplicata noua fresca datata 1766, pictor fiind Dimitrie Diaconul. In anul 1814, primul registru din altar si naos, icoanele si usile imparatesti au fost pictate in ulei peste pictura din 1732, de Alexe Zugravul din Campulung Muscel.  Incepand cu anul 1955, s-a decapat pictura din pronaos executata in 1766 si s-a incastrat pe peretii din muzeul manastirii si pe coridoarele chiliilor. Paraclisul, care detine cateva vitralii donate de poetul George Cosbuc, a fost pictat in 1948 de pictorul Dimitrie Nicolaide. In anul 1994 este pictat pridvorul bisericii de pictorul Grigore Popescu din Campulung Muscel, in stil bizantin. Aici, pentru prima data sunt pictati sfintii straromanii descoperiti si canonizati in ultimii ani.   

          In anul 1979, prin osardia soborului de maici si a maicii starete Ierusalima Gligor, s-a realizat o racla din argint, executata de artistul plastic Gheorghe Stoica, din Bucuresti. In interiorul ei se gasesc trei particele din sfintele moaste ale Sfantului Nicodim (degetul), Sfantului Ignatie Teoforul si Sfantului Ioan Gura de Aur, impreuna cu crucea de plumb purtata de Sfantul Nicodim. Pe capac sunt prezentati in medalioane emailate acesti sfinti. in exterior, pe racla, sunt redate scene din viata si minunile Sfantului Nicodim. Racla este asezata in naos pe partea stanga, in fata.     In pronaos se afla mormintele a doi fondatori: Matei Gloveanu (+1731), in dreapta, si Rositei Braileanu (+1747), pe stanga. Mormantul Sf. Nicodim, trecut la cele vesnice in 26 decembrie 1406, este in pridvorul bisericii la acesta data sarbatorindu-se al doilea hram al bisericii.   

         O mare parte din obiectele de valoare ale Manastirii se gasesc la Muzeul de Arta al Romaniei, printre care cel mai important este Tetravanghelul Sfantului Nicodim. Muzeul manastirii are o bogata colectie de picturi murale (pictura din 1766, provenita din pronaos), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, carti vechi, un orar, bedernita si un epitrahil ce a apartinut Sfantului Nicodim.  Manastirea Tismana - localizare si cai de acces  Catre Manastirea Tismana duc drumuri desfatatoare, de neuitat. Unul din aceste drumuri porneste din Drobeta Turnu-Severin, prin poarta Motrului. Din cetatea de pe malul Danubiului, pe DN 67 se ajunge la noua asezare miniera Motru.     Un drum judetean face legatura cu localitatea Apa Neagra aflata la o distanta de 29 de kilometri, de unde se urmeaza ramificatia spre dreapta, pana in zona Tismanei. Celalalt drum porneste din Craiova spre Targu-Jiu si in continuare pe DN 67. La kilometrul 82 se face ramificatia spre Tismana si Baia de Arama.

Mănăstirea Târgu-Logreşti

        Se află în partea estică a judeţului Gorj , nu departe de hotarul judeţului Vâlcea, în satul Logreşti, în vecinătatea satului Frunza, spre partea stângă a râului Amaradia . Această vale se numeşte “Valea  Mânăstirii”. În jurul mânăstirii predomină păduri de salcâmi  pe  dealul estic şi  pe  dealul vestic, se mai găsesc alţi copaci ca : frasin,gorun , stejar  şi alţi arbori. Mânăstirea  are  din anul 2003 şi  30 ha de pădure. Din  anul 1998 s-a construit  o punte  peste  râul Amaradia din confecţii metalice  , bine consolidată, care asigură trecerea călătorilor dintr-o parte în alta, mai ales spre Mânăstirea Târgu – Logreşti. • Istoric Satul  Logreşti poartă această denumire din 1925  , până atunci numindu-se  Logreşti-Birnici. Locuitorii acestui sat au  fost clăcaşi apoi  au  devenit  moşneni. Se spune  Târgu-Logreşti  pentru  că aici  este  târgul săptămânal , în fiecare vineri.

          Pe Valea Mânăstirii a  existat  cătunul Ivăneşti, aşezat  în  jurul schitului Logreşti. Acest  sat  a dispărut după 1864, cea  mai veche menţiune  despre satul Logreşti  fiind  din  secolul  al  XVII -lea . La  17 martie  1615 în Târgu-Logreşti , Radu-Vodă  Mihnea  confimă lui Radu Logofătul din Popeşti, stăpânirea  peste  mai multe  cumpărături  din Popeşti, Cărbuneşti, Pojarul de Jos, Logreşti ,etc. • Schitul În satul Logreşti a  existat un schit care  este  menţionat  în acte de la  începutul  secolului  al  XVII – lea.  Se consideră că  schitul din lemn   se  afla  pe  malul  stâng al Amaradiei.  

      Actuala biserică, construită in 1769,  este  aşezată în partea  dreaptă  a râului Amaradia. Preotul  Ioan Tândălescu era  originar din  satul Tândăleşti care  în  anul 1967 se numea  Frunza. Tândălescu s-a  călugărit  la  o vârstă  înaintată, luând numele de Iosif Ieromonahul şi  a  fost  primul stareţ  al schitului . A vrut  ca  biserica  să  se ridice  pe  moşia  sa  dar  neîngăduindu-i fiul său Stancu şi unii moşneni aceasta. Apoi  terenul pentru biserică a fost  dat de Costache Pandia  şi soţia sa Ilinca Obedeanu , recăsătorit cu Păuna, ambele soţii  apărând în tabloul votiv. Tândălescu a făcut cărămidă pentru biserică  şi  a  zidit această biserică  care  a rămas metoh închinat Sfintei Episcopii a Râmnicului la 11 august 1769.  În 1785,  Costache Pandia  întăreşte actul  de închinare al schitului ca metoh al Episcopiei Râmnicului. Tândălescu  a făcut cheltuieli şi pentru construirea schitului cât şi  a  zugrăvelilor. Se spune  că biserica  a fost complet terminată  în septembrie  1808 , având următoarea pisanie: “Această Sfântă şi Dumnezeiască biserică ce se  numeşte  a schitului Logreşti din  temelie  s-au început  şi  s-au isprăvit cu osteneala şi  cu toate  cheltuielile  acestor ctitori , pomeni Gospodi ( pomeneşte Doamne ) , Costache Biv Vel  Sardar , cocoana Smaranda -  soţia dumnealui, Nicolae ,Gheorghe, Sevastiţa , fiii dumnelor , popa  Ion Tândălescu călugărul , preoteasa , Hrisova – soţia lui Pătru, Stanca , Maria , Ancuţa, Dumitru şi feciorii lor, acum în toţi aceşti ani,1776,Logofătul Alexandru Tândălescu  epitrop, septembrie 15″. Hramul hotărât de ctitori a fost “ Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena “ 

Mănăstirea Sfânta Treime – Strâmba-Jiu

          Mânăstirea „Sfânta Treime” se află în satul Strâmba – Jiu din judeţul Gorj. Originea etimologică de „Strâmba” vine de la „Strâmbul” care este un afluent al Jiului, unde pe timpurile vechi au funcţionat mori şi pive. Strâmba de Jiu este un pârâiaş afluent al Jiului, se înţelege, dar este şi o dreaptă mănăstire, atât de dreaptă, încât poartă hramul Sfintei Treimi. Ce poate fi mai drept decât „Sfânta Treime”, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh? Orice demonstraţie ar fi de prisos,  mărturia: Strâmba noastră cea dreaptă în care se oglindeşte cerul. Acest locaş de cult religios se află pe marginea pădurii seculare unde se închinau în trecut moşii şi strămoşii acestor locuri în vremi de restricţie şi de pace. La aproape 8 km de Mânăstirea Dealu Mare, la marginea vestică a localităţii Strâmba – Jiu ( la  40 km spre sud-vest de Tg-Jiu ),  consemnată prima dată într-un zapis, dat de Radu Paise la 14 mai 1544, închisă de dealuri şi de o pădure seculară, se află Mânăstirea „Sfânta Treime”. Această Mânăstire are hramul „Sfânta Treime”( a doua zi de Rusalii ). Mânăstirea actuală se află pe locul Schitului Strâmba. 

                                                      

          Despre existenţa Schitului, prima consemnare este  din inscripţia zugrăvită în 1793, deasupra intrării în pronaos, cu referire la data de 1514, având ctitori pe Danciu şi Oprea. În 1603, la schit s-au  făcut multe reparaţii. Potrivit unor documentări datate din 1525 – Strâmba apare metoh al Mânăstirii Govora. În anul 1604,  a cunoscut  cea mai mare înflorire la care Dochia a dăruit  succesiv 10 sate. A avut  ateliere de cojocărie ,croitorie,vopsitorie ,etc. La zidirea acestei Mânăstiri o contribuţie importantă şi-a adus-o Stoichiţa Râioşanu, fost un mare proprietar, care a devenit logofătul mare vistier şi mare postelnic în Sfatul lui Mihai Vodă, a făcut donaţii şi îmbunătăţiri. La sporirea zestrei acestei Mânăstiri a participat şi Voievodul N. Mavrocordat (1705 – 1706) şi Ştefan Cantacuzino (1714 – 1715). După anul 1700, a urmat o perioadă de decădere a acestei Mânăstiri, de la războiul de independenţă din 1877, iar în 1912 ea rămâne în părăsire, devenind Biserică, o filială din parohia Hodoreasca.        

         În anul 1724, chiliile şi acoperişul acestei Biserici au ars, se consideră că focul ar fi fost pus de către unii străini din ţara ungurească. Potrivit unui hrisov, aflăm că Râioşeanu Căpitanul s-a împrumutat de 190 taleri, care i-a folosit la reclădirea chiliilor şi a magaziilor de lemn, iar Biserica a fost învelită cu şindrilă din stejar. În timpul primului război mondial, în incinta acestui schit a fost o puternică bază militară, iar după terminarea  războiului  a devenit ruină,  dar biserica a rămas în picioare în mijlocul ruinelor. La 5 noiembrie 1923, ieromonahul Veniamin Pestrea a reînfiinţat Schitul, refăcând şi reconstruind Biserica şi chiliile, care fuseseră lăsate în paragină. Cu materialele recuperate din ruine  s-a construit un corp de chilii în partea stângă a intrării în mănăstire. Demn de consemnat este că, în anul 1927, Comisia Monumentelor Istorice, condusă de N. Iorga, a contribuit la reparaţiile exterioare ale Bisericii şi s-a acoperit cu var pictura din exterior , care a fost degradată. În anul 1928  a fost declarată  monument istoric atât biserica cât şi corpul de chilii. La această mănăstire au slujit ca stareţ:  Maica stareţă Ermionia Cândea ( 27 ani ), Preot stareţ Paise Uleşan, Maica stareţă  Marina Gligor, venită de la Mânăstirea Tismana,  de la 1 octombrie 1991 pâna în prezent. În anul 1956, Mânăstirea străveche „Sfânta Treime” Strâmba – Jiu devine mănăstire  de maici, având Stareţ timp de 27 ani pe Ermionia Cândea, iar în prezent este monaha Marina Gligor, care  a reuşit să împletească în mod deosebit activitatea duhovnicească cu cea administrativ – gospodărească din acest locaş sfânt. În anul 1983, acoperişul de şindrilă al acestei Mânăstiri a fost înlocuit cu tablă şi s-au efectuat o serie de reparaţii capitale. Din 1984, sub stăreţia lui Paisie Uleşan, lăcaşul Strâmba – Jiu a devenit o Mânăstire de călugări şi cu sprijinul Mitropolitului Olteniei s-au făcut o serie de restaurări la Biserică şi s-a pus temelia clădirii chiliilor.   Din aripa de vest.

       Are hramul „Sfânta Treime” şi „Coborârea Sfântului Duh”.  În concluzie, din studiul documentar cu privire la Sfânta Mânăstire Strâmba – Jiu, rezultă următoarele: A fost construită de Stoica – mare logofăt din Strâmba, la sfârşitul secolului XVI. Este zugrăvită în anul 1793 de Constantin Râioşeanu – mare armaş , şi s-a reparat în anul 1927. Clădirile acestei mânăstiri au rămas în ruină. În 1906 a devenit metoh al eparhiei Râmnic, comuna Gârbova, satul Strâmba – Jiu, Gorj.   Această Biserică a fost construită din cărămidă, rămânând aşa până acum. Planul său este triconic, cu obside pentagonale în exterior şi o singură turlă octogonală, la bază pătrată. 

                     Cu ferestre înalte şi strâmte comisa de la baza turlei aminteşte de o comisă de la Mânăstirea Dealu Mare. Turla are un comux octogonal şi e decorată cu panouri dreptunghiulare. Trecerea în naos se face printr-o deschidere centrală, aceasta fiind o soluţie specifică a secolului al XVI-lea. Turnul este octogonal pe o bază pătrată, fapt ce îi dă lumină şi monumentalitate.  Biserica, aşa cum a fost construită în anul 1603, o regăsim şi astăzi în centrul mânăstirii, intrarea făcându-se ca şi in trecut pe sub bolţile arcuite ale zidului de nord al incintei . Biserica  este construită din cărămidă pe locul vechiului schit.  

Manastirea Visina

      Manastirea Visina, aflata la iesirea din defileul Jiului, pe soseaua ce leaga orasul Targu-Jiu de Petrosani - la 14 kilometri de Targu-Jiu - este o manastire cu obste de calugari, purtand hramul Sfanta Treime.
      Ruinele manastirii Visina, situate pe malul drept al Jiului la iesirea din defileu, precum am mai amintit, sunt o marturie a inceputurilor monahismului la noi. 
   

   
     Din documentele vremii, nu avem foarte multe date privind manastirea, insa dintre cele pe care le avem, sunt unele care vorbesc despre inceputurile manastirii. Astfel, documentul lui Neagoe Basarab din 14 decembrie 1514, pomeneste pe primul egumen cunoscut al manastirii - egumenul Grigorie. 

      De la vechea manastire nu s-au pastrat urme ale chiliilor sau ale zidurilor de incinta, apele Jiului distrugand eventualele ruine de pe latura estica prin macinarea treptata a malului. Astazi mai pot fi vazute doar ruinele bisericii principale.

    Actul din anul 1514 pomeneste de prezenta unor hotare ale stapanirii "manastirii din vechime, inca din zilele lui Mircea Voievod". Avem astfel certitudinea ca asezamantul de la Visina are o vechime cel putin din aceasta epoca de sfarsit a secolului XIV-lea si inceputul celui de-al XV-lea. Ruinele bisericii initiale, inaltata in piatra de catre Mircea Voda cel Batran (1386-1418) in numele Sfintei Treimi, atesta vechimea monahismului din acest loc.

  
    S-a hotarat ca biserica paraclis a Sfintei Manastiri Visina sa fie structurata din punct de vedere al spatiului, pe orizontala, de la vest la est in: pridvor, pronaos, naos si altar, structura fiind realizata din lemn de stejar, cu infrastructura din beton si piatra iar elevatiile din piatra de stanca legata cu mortar de var.

Rezervaţia Cheile Corcoaiei

    

      Cheile Corcoaiei sau Cheile Corcoaia din Judetul Gorj sunt situate in Muntii Mehedinti, la 44 de kilometri in amonte de Statiunea Baile Herculane si la 200 de metri amonte de Cerna Sat.      In Chei se gasesc formatiuni cu aspect spectaculos. Aici puteti vedea scobituri circulare sau ovale in roca dura a unor rauri, cavitati de dizolvare si lapiezuri ce alcatuiesc un peisaj spectaculos. Lungimea Cheilor este de 300 de metri si sunt un monument declarat al naturii.    Aceasta rezervatie geologica a Cheilor Corcoaiei a devenit interesanta datorita peretilor verticali formati si a multitudinii de forme pe care acestia le cuprind.        

     Ceea ce mai este impresionant este peretele drept al Cheilor care este strabatut de un tunel de 50 de metri, format datorita scurgerilor de apa. Cheile Corcoaia au fost declarate rezervatie naturala si fac parte din cele mai frumoase forme de relief din Valea Cernei. 

     

       Alte atractii din apropierea Cheilor Corcoaia sunt Valea Cernei, Cheile Prisacinei; Cheile Drastanicului; Cheile Tasnei; Moara de apa de pe Cerna, Muntii Mehedinti si Muntii Cernei.

Varful Papusa

                 Varful Papusa este situat la 2135 m. altitudine. Statiunea Ranca este situată in jud. Gorj , la 18 km de oraşul Novaci, pe DN 67C. Accesul făcandu-se numai cu autovehicule. La o altitudine de 1650 m şi situată pe versantul sudic al Muntilor Parang, statiunea dispune de un potential turistic şi sportiv deosebit, fiind considerată centrul drumetiilor din Parang:

 -drumetii montane

 -recreere şi odihnă

 -practicarea sporturilor de iarna incepand cu luna septembrie şi pană in luna mai.

Cheile Oltetului

         Situate in Comuna Polovragi - Gorj, la distanta mica fata de Pestera Muierii, se deschid in spatele Manastirii Polovragi intr-o salbaticie care iti taie respiratia. Avand o lungime de cca 2 km, au fost sapate la imbinarea Muntilor Parang cu Muntii Capatanii de apele Raului Oltet. Peretii de stanca lasa impresia ca se ating din loc in loc, distanta dintre cei doi munti fiind pe alocuri de ordinul zecilor de centimetri. La intrare se află          Rezervaţia Naturală Cheile Olteţului care a fost declarată, printr-o lege din anul 2000, arie naturală protejată de interes naţional. Suprafaţa rezervaţiei naturale este de 150 de hectare, aceasta incluzand şi Peştera Polovragi, de asemenea arie naturală protejată de interes naţional.  

      Atunci cand intri pe Cheile Olteţului, civilizaţia rămane undeva in urmă.Temperatura scade brusc cu aproape 10 grade Celsius, pentru că razele soarelui pătrund cu greu prin vegetaţia abundentă şi printre munţii care formează parcă un acoperiş. O senzaţie plăcută, pe moment, un semn clar că trebuie neapărat să-ţi mai pui o haină pe tine. Pe tot versantul muntelui se pot observa scobituri de diferite dimensiuni şi forme.

           Dupa vreo 300 metri, pe partea dreapta a drumului se deschide, ca o hruba, intrarea in Pestera Polovragi. Intrarea este facuta manual, prin anii '50 - '60, odata cu amenajarea drumului forestier/minier (in zona a fost singura exploatare de suprafata - minerit pentru extragerea grafitului din Europa de Est). In stanga drumului se casca un hau, unde curge Raul Oltet. Acesta isi sapa lin calea la vreo 25 metri sub nivelul drumului, facandu-se greu vizibil de ochiul liber. Interesant este ca apa raului are o temperatura constanta, de cca 9 - 10 grade, indiferent de anotimp. In continuare, drumul şerpuieşte pe langă versanţii munţilor, iar privirea iţi fuge de la unul la altul, ca la tenis.