Manastirea Tismana, situata la 30 de kilometri vest de orasul Targu Jiu si la 5 kilometri N de comuna Tismana, acest asezamant monahal este printre cele mai vechi din tara Romaneasca, avand un rol primordial in mentinerea credintei ortodoxe de-a lungul veacurilor. Toponimul cuvantului Tismana vine de la "loc fortificat de ziduri". Insa, numele poate fi luat si de la arborele "tuia" care impadurea pe vremuri aceste locuri. Manastirea Tismana este "cea mai veche si mai mareata dintre manastirile de peste Olt" (cum a numit-o Grigore Alexandrescu), "maret cuib al Basarabilor" (cum a socotit-o George Cosbuc), "o lume de inchipuiri, de basme" (cum a deslusit-o Alexandru Vlahuta), “fara seaman nici in aceasta tara, nici in alta, prin frumusetea locului si a asezarii, prin multimea apelor sale si intarirea naturala pe care o are, ajutata si de ocrotirea zidurilor sale inconjuratoare" (cum a descris-o celebrul calator Paul de Alep - arhidiaconul si insotitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei in calatoria din 1657).
In stanca din sudul bisericii se afla si pestera Sfantului Cuvios Nicodim (26 dec. 1406), care a dus viata de schimnic. Acesta a intemeiat manastirea in secolul al XIV-lea cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, Radu I (1374-1385) al fiilor sai, Dan I (1385-1386) si Mircea cel Batran (1386-1418), fiind ridicata pe locul unui schit din lemn. Manastirea Tismana - istoricul complexului monahal Istoria celei mai vechi manastiri din Tara Romaneasca - Tismana - ca si viata ctitorului ei Sfantul Cuvios Nicodim, au intrat de mult in legenda. La faima de care s-a bucurat neintrerupt manastirea a contribuit in mare parte si farmecul asezarii sale. Traditia sustine chiar ca frumusetea imprejurimilor a fost hotaratoare in alegerea locului si ca Sfantul Nicodim a cautat timp indelungat pe valea "raului cu apa vie" stanca Starminei cu cascada sa. Intr-adevar, toate frumusetile si bogatiile naturii par sa se fi strans aici: siruri de culmi cu reliefuri capricioase, rauri bogate in pastravi, nuceturi si livezi de castani care aveau sa intre pe rand in domeniul manastiresc. Alegerea Cuviosului Nicodim a fost determinata, insa, si de ratiuni mai importante.
In desisul
legendelor care invaluie atat intemeierea manastirii, cat si personalitatea
intemeietorului ei, in datele adesea contradictorii cuprinse in primele studii
asupra monumentului, cercetatorul poate face cu greu lumina. Desi
documente legate de monument s-au pastrat cu prisosinta, mai cu seama pentru
vremurile mai apropiate noua, Tismana nu are nici pisanie sapata in piatra -
actul de nastere al bisericilor noastre - nici primul hrisov domnesc de
inzestrare. Cat despre Cuviosul Nicodim, datele legate de activitatea sa
inainte si dupa venirea pe pamant romanesc sunt extrem de sarace, iar
redactarile legendei vietii lui, cu totul tarzii. Documentele
Tismanei trebuie considerate nu in mod izolat, ci strans integrate complexului
de evenimente care strabat istoria Tarii Romanesti in ultima treime a veacului
al XIV-lea. Pentru aceasta vreme, insasi intemeierea unei manastiri nu este
decat reflectarea unuia din aspectele luptei pentru pastrarea independentei
nationale si pentru stavilirea penetratiei catolicismului la sud de Carpati.
Ultimele trei decenii ale secolului al XIV-lea reprezinta tocmai
momentul in care domnul grupeaza sub conducerea sa actiunile de rezistenta ale
popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei impotriva incercarilor de ocupare si
catolicizare fortata ale regatului maghiar, incurajat de papalitate.
In aceste conditii, orice
efort de intarire a vietii bisericesti, fie si sub aspectul ei monastic,
insemna implicit o masura de contraofensiva ortodoxa. Asa se explica sprijinul
deosebit pe care Vladislav-Vlaicu l-a acordat calugarului greco-sarb Nicodim
refugiat din sudul Dunarii, de-a lungul intregii lui activitati pe pamantul
tarii noastre. Din cercetari rezulta ca viitorul staret al
Tismanei a trecut in Tara Romaneasca din tinutul Crainei, pe atunci in taratul
bulgaresc al Vidinului, unde desfasurase o bogata activitate pe taram monastic,
in momentul in care acest tinut cade - temporar - sub ocupatia regatului
catoloc maghiar - 1370. O data cu el a trecut Dunarea o mica obste de 11
calugari. Vladislav-Vlaicu primeste pe Cuviosul Nicodim ca pe
reprezentantul opozitiei ortodoxe din Balcani, si, cand i se solicita, acorda
sprijin pentru intemeierea unei manastiri la nord de Dunare. Aceasta prima
fundatie, Vodita, a fost bogat inzestrata de domn cu sate si venituri.
Colaborarea dintre conducatorul statului si reprezentantul monahismului
sud-dunarean are o explicatie simpla. Asezarea unei fundatii ortodoxe la
marginea vestica a tarii, in acel Banat al Severinului atat de disputat de Tara
Romaneasca si Ungaria, trebuia sa joace rolul unui punct de sprijin al religiei
de stat printre supusii ortodocsi ai tinutului, reprezentati prin cnezii romani
din Banat, pe care documentele vremii ii semnaleaza intr-o stare de continua
neascultare fata de coroana maghiara.
Dar numai peste
cativa ani de la asezarea lor aici, "cinstitul intre calugari
Nicodim" si obstea sa, sunt siliti sa-si paraseasca ctitoria deoarece
Banatul de Severin si o data cu el Vodita cu toate posesiunile ei, sunt pierdute
vremelnic de Tara Romaneasca in favoarea regatului maghiar, probabil catre
1375.Pierzand speranta continuarii activitatii pe pamant
unguresc si catolic, ramas totodata fara resurse materiale, Cuviosul Nicodim
trece in Serbia .
Peste mai putin de un an revine in Tara Romaneasca si se adreseaza din nou
domnului - de data aceasta Radu I - cerandu-i ajutor pentru a intemeia un alt
lacas monastic pe pamantul romanesc. Sprijinul i-a fost acordat de indata si
pentru motive usor de intuit: noua manastire trebuia sa preia rolul care fusese
incredintat Voditei. Lui Nicodim "i s-a poruncit ca sa
mearga deci mai inauntrul tarii acestia a Ungro-Vlahiei, Baniei
Severinului", nu numai pentru a alege un loc frumos, potrivit "intru
vietuirea de obste". Locul asezarii trebuia sa fie in acelasi timp mai
putin primejduit ca cel al Voditei si nu prea departat de granita Banatului, la
care domnul roman nu renuntase de fel la acea data. Radu I acorda
Cuviosului Nicodim o serie de danii ca despagubire pentru posesiunile pierdute
pe teritoriul unguresc si mica obste, numarand acum numai 10 calugari, incepe
sa zideasca biserica pe apa Tismanei, la locul ales dupa indelungi cautari,
langa o cascada.
Legenda, pe deplin constituita inca din secolul
al XVII-lea, sustine ca primul lacas ridicat pe stanca de sub Starmina a fost
construit din lemnul unui tis, o specie de conifer cu lemn tare, rosietic, de
la care ar proveni si numele manastirii. Este insa mai probabil, data fiind
importanta ce i se acorda, ca biserica a fost de la inceput o constructie de
zid care trebuie sa fi avut mari asemanari cu cea a Voditei.
Ridicarea ei se poate plasa
intre anii 1375 - momentul refugierii obstei calugaresti de la Vodita - si 1377-1378 data
sfintirii ei, cunoscuta dintr-o notita scrisa pe spatele unui document de la Dan al II-lea. Acesta
consemneaza doua date care pot fi luate ca sigure: "S-a sfintit biserica
in anul 6886 (1377-1378); a murit sfant parintele nostru Nicodim in anul 6915
(1406)". Domnul a inzestrat inca din primele momente
fundatia cu danii in pamant si venituri care sa asigure intretinerea fratilor
condusi de Cuviosul Nicodim. Un hrisov de la Radu I insa nu s-a pastrat, fie ca donatia nu a
primit o confirmare in scris, fie ca aceasta s-a pierdut. Se cunoaste insa in
ce au constat acele donatii dintr-un hrisov de la 1385 al fiului lui Radu I,
Dan I.
Din acelasi hrisov reiese ca "am aflat in tara domniei mele, la locul numit Tismana, o manastire nu
intru toate partile ei terminata, pe care sfant raposatul, binecredinciosul
voievod Radu, parintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a
sfarsit-o din pricina scurtimii vietii. De aceea a binevoit domnia mea ca,
precum in domnie, sa-i fiu urmas si in aceasta, asadar sa innoiesc pomana
parintelui meu si sa-i intaresc cu toate darurile si veniturile, nu numai
acestea, dar si cate au fost daruite manastirii in vremea parintelui meu, pe
toate sa le intaresc si sa le imputernicesc."
Tot prin acest
document Tismanei i se intareste stapanirea asupra tuturor posesiunilor pe care
le-a avut Vodita in tinutul Severinului recucerit de Dan I in preajma acelui
an. Astfel obstea devenea posesoarea unor intinse domenii si administratoarea
ambelor fundatii (Vodita si Tismana), iar Cuviosul Nicodim, staret al amandurora. Urmatorul document referitor la Tismana este datat 1387,
primul an al domniei lui Mircea cel Mare. Reconfirmandu-i posesiunile si
drepturile, Mircea adauga faptul ca lui i-a revenit datoria de a implini
"cele nedesavarsite", formulare neclara care se refera probabil la
terminarea chiliilor sau a altor constructii monastice.
Sub conducerea
"parintelui si rugatorului, popa Nicodim", colaborator pretios a trei
voievozi, care intrunea calitati de cunoscator in mestesugul zidirii, de
caligraf si miniaturist, cu cele de organizator de viata bisericeasca, dar si
de bun gospodar al averii manastiresti, comunitatea de la Tismana se intarea an de
an. Manastirea Tismana - important centru cultural si religios. Ca
institutie religioasa, Tismana s-a bucurat inca de la inceput de o situatie
aparte. Ea reprezenta o samovlastie, adica o comunitate monahala de sine
statatoare, nesupusa nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin,
fiind condusa numai de propriul ei sobor, randuiala pe care cuviosul Nicodim a
adus-o de la Muntele
Athos : "dupa moartea lui chir Nicodim sa nu fie volnic a
pune in locul acela staret nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum
va zice chir Nicodim si cum va aseza, asa sa tina calugarii care sunt acolo si
ei singuri sa-si puna staret".
Aceasta randuiala se
pastreaza pana tarziu, fiind reamintita in toate hrisoavele domnesti. In afara
de aceasta, staretului Tismanei i s-au conferit distinctii speciale: Cuviosul
Nicodim a primit de la patriarhul Constantinopolului, Filotei, rangul de
arhimandrit, precum si dreptul de a face slujba cu bedernita (mica piesa de
broderie liturgica cu semnificatie speciala in ierarhia preoteasca).
Pana in secolul al XVI-lea, cand aceeasi distinctie este acordata
Episcopiei de la Curtea
de Arges, Manastirea Tismana este unica arhimandrie din Tara Romaneasca. In
ceea ce priveste averea manastirii, Tismana era posesoarea, la un veac de la
intemeiere, a celui mai mare domeniu manastiresc din voievodat.
Calugarii ei stapaneau 10 sate pe pamantul Tarii Romanesti si alte 10 sate in
Serbia (donatii ale cneazului Lazar), 40 salase de "atigani", graul
din judetul Jalesului (Gorjul de azi), veniturile vamilor de la Calafat , Balta Bistretului
si Valcan, zeciuiala minelor de arama de la Bratilovo , iazuri de
peste, monopolul pasunatului in muntii Sorbele, Oslea, Boul si Parangul, precum
si o serie de venituri anuale din casa domneasca.
Ca un adevarat
stapan feudal, Nicodim cere sprijinul domniei pentru a-i apara bunurile. Chiar
din timpul lui Mircea cel Mare anumite sate manastiresti sunt scutite de dari
in schimbul obligatiei de a "face de straja" la manastire. Existenta bisericii Cuviosului Nicodim nu a fost de prea lunga durata.
Desi din marele numar de hrisoave de intarire pastrate din secolul al XV-lea
(de la Vlad Tepes ,
Radu cel Frumos, Vlad Calugarul) reiese ca manastirea si-a continuat
neintrerupt activitatea ca institutie, o cauza nedeslusita pana acum a dus la
ruinarea lacasului si a facut necesara o refacere totala a lui.
De altfel, insasi "Viata preacuviosului Nicodim Sfintitul" scrisa in
manastire in 1839 de Stefan ieromonahul, consemna traditia orala conform careia
"nu este aceasta cea din intaiu care s-a facut prin stradania Sfantului
Nicodim, de catre Radu Voda Negru" (adica Radu I). In privinta acestui al
doilea ctitor exista multe discutii. Pisania pictata in naos, la zugravirea
noii biserici in 1564, aminteste de un domn tot cu numele Radu. Dar de care
Radu poate fi vorba? El este identificat cand cu Radu I, intemeietorul
primei biserici, cand cu Radu cel Frumos (in "Viata preacuviosului Nicodim
Sfintitul" scrisa de Stefan ieromonahul), cand cu Radu Paisie (consemnat
in inscriptia din 1541 a
chenarului usii principale).
Stefan ieromonahul retine
insa un pretios element de identificare: acest Radu era tatal lui Mircea
Ciobanul, pe care-l cunoastem a nu fi altul decat Radu cel Mare. Coroborand
datele istorice cu argumentele de ordin stilistic, se poate afirma ca cea de-a
doua constructie de la Tismana
dateaza din vremea domniei lui Radu cel Mare (1495-1508). Ea reprezenta unul
din monumentele de seama ale arhitecturii muntenesti de la inceputul secolului
al XVI-lea, o biserica de mari dimensiuni pentru acele vremi, compusa din
altar, naos, pronaos si exonartex deschis, incununata cu trei turle.
Dar Radu cel Mare nu a reusit probabil sa termine constructia. Numai asa
se explica cea de-a doua lacuna in istoria monumentului - lipsa pisaniei
cioplita in piatra incastrata dupa obicei pe fatada, cum se vede spre exemplu la Manastirea Dealu ,
ctitorie a aceluiasi voievod. Lucrarile de constructie la Manastirea Tismana
au continuat deci si sub urmatorii domni.
Neagoe Basarab
"toata biserica o au acoperit cu plumb si alte lucruri au obarsit".
Cum tot el a daruit Tismanei si o serie de obiecte necesare cultului, se poate
presupune ca in timpul domniei lui a inceput sa se slujeasca in noua biserica,
desi interiorul nu fusese inca zugravit. Pentru a-i da o podoaba provizorie, pe
tencuiala inca uda fusesera desenate dungi de culoare rosie. In
vremea lui Radu Paisie (numit in documente si Petru Voda), egumenul Vasile
aseaza frumoasele chenare de piatra ale usilor (1541). In anul 1564, in timpul domniei
lui Petru cel Tanar, vornicul Nedelco Balaceanu zugraveste interiorul bisericii.
Atunci se aseaza si pisania
pictata, importanta atat pentru faptul ca este cea mai veche atestare privind
numele ctitorilor, cat si pentru faptul ca a consemnat numele mesterului zugrav
"Dobromir ot Targovistea".
La 1610-1611, o cumplita
pradaciune a ostilor principelui Gabriel Bathory a adus stricaciuni zidurilor
inconjuratoare ale manastirii. Inainte de a lua domnia, inchis intre zidurile
Tismanei, Matei Basarab a rezistat victorios asediului ostilor trimise
impotriva lui de Leon-Voda.Cronica spune ca "Matei aga si cu
ceilalati s-au inchis in Manastirea Tismana si trei zile stand imprejurul
manastirii gonacii, nimic nu le-au putut strica, ci noaptea au iesit si au
trecut din nou Transilvania".
De indata ce devine domn, Matei
Basarab reface incinta si cladirile manastiresti (1646-1651). Tot el
construieste paraclisul, asezat in afara incintei, la marginea platoului de
rasarit. Cativa ani dupa aceste transformari, in 1657, Paul de Alep, ucenicul,
arhidiaconul si secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, vizitand
asezarile monastice romanesti, face o prima desriere a Tismanei. Insemnarile
sale de calatorie sunt pretioase informatii despre multe din monumentele acelei
vremi.
Descriind intrarea in manastire, Paul de Alep spune ca a
mers "pe o poteca ingusta de jur imprejurul cladirii, inainte de a ajunge
la prima fereastra cu fier. In acest loc este o fantana cu apa tasnitoare, si
de deasupra unui turn mare care slujeste de poarta, sunt numeroase creneluri.
Dupa ce am trecut prin aceasta poarte, am ajuns la o a doua, tot de fier,
deasupra careia este clopotnita". La 1698 Cornea Brailoiu, banul Craiovei,
construieste casele egumenesti. O epoca de primejdii si pustiiri repetate
incepe pentru Tismana odata cu conflictele dintre turci si austrieci. In 1716
manastirea este jefuita de turcii intorsi de la asediul Timisoarei. Mai tarziu, intre 1718 si 1739 Tismana cade, o data cu intreaga Oltenie,
sub ocupatie austriaca. Echipe de ingineri militari ai armatei imperiale
inspecteaza provincia pentru a alege punctele strategice care urmau sa fie
intarite cu fortarete. Planul si vederea de ansamblu facute cu aceasta ocazie
de inginerul Johann Weiss, reprezinta primul document grafic cunoscut asupra
incintei Manastirii Tismana (1728-1731). Manastirea a fost silita
de imprejurari, mai ales in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, cand vechile
fortarete ale Tarii Romanesti fusesera distruse din ordinul Portii, sa
serveasca si drept cetate. Incepand cu anul 1605, documentele mentioneaza
existenta armelor la
Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reinnoite scutirile
de dari ale unor sate care aveau in schimb dubla obligatie de a "pazi
plaiul", adica hotarele dinspre Transilvania si de a apara manastirea de
talharii care incercau adesea sa o prade. La inceputul secolului
al XVIII-lea, vechea zugraveala a lui Dobromir din Targoviste "se foarte
invechise". Egumenul Ioan, ajutat de jupaneasa Stanca Glogoveanu, care a
dat "aorul si vapseli", reface in intregime pictura bisericii. Pisania
din 1732 pomeneste pe zugravii Ranite, Gligorie, Ghiorghie si Tudor. Trei
ani mai tarziu, alti mesteri printre care Vasile Diaconu, s-au iscalit pe turla
principala a bisericii. Tot in decursul secolului al XVIII-lea s-au efectuat o
serie de lucrari mai marunte, ca asezarea rozetelor de la absidele laterale,
marirea unor ferestre, precum si dotarea bisericii cu usi din lemn sculptat, cu
tampla si diferite obiecte de mobilier.
In 1766 se executa,
intr-o a doua campanie, o noua serie de picturi, probabil cele din pronaos si
din exonartexul ulterior disparut. Ctitorita este si de data aceasta Stanca
Glogoveanu, iar mesterul zugrav Dimitrie Diaconu. Intre anii 1787 si
1792, cand au loc noi conflicte intre turci si austrieci, ostasi turci sunt
"oranduiti in manastire spre iernatic si pentru paza despre munti".
Tismana sufera cu acest prilej pagube insemnate: usile ferecate ale clopotnitei
sunt luate si duse la cetatea Vidinului, plumbul de pe acoperis (4600 de oca)
este ridicat, tezaurul de obiecte de pret este ascuns in pesteri. Multe dintre
acestea s-au pierdut. Calugarii au trait aproape 10 ani risipiti de groaza pe
muntele Cioclovina. Abia in 1798 egumenul Stefan Manastireanu reuseste sa faca
unele reparatii la zidurile incintei si sa reorganizeze viata monahilor.
Peste doua decenii, la inceputul miscarii pandurilor, Tudor Vladimirescu
foloseste zidurile manastirii pentru a "tine in paza" pe ispravnicii
din plasile Olteniei. Mai tirziu aici se vor uni doua detasamente de panduri
conduse de D. Macedonski si D. Garbea, insumand vreo 3500 de oameni. Daca la
anul 1821 multe manastiri ca Strehaia, Cozia, Bistrita, Polovragi, au servit ca
baze de rezistenta ale rasculatilor, Tismana a fost fara indoiala cea mai
importanta dintre ele. La 1 iunie 1971, cu prilejul aniversarii unui
secol si jumatate de la revolutia lui Tudor Vladimirescu, aici s-a fixat o
placa comemorativa cu urmatoarea inscriptie: "Tudor Vladimirescu a
organizat la
Manastirea Tismana o baza de pregatire a miscarii
revolutionare din 1821".
In 1844 incepe o epoca de
mari transformari pentru vechiul monument, care n-au avut insa cel mai fericit
rezultat. Pornite din initiativa domnului Gheorghe Bibescu de a restaura cele
mai vechi si insemnate monumente istorice ale tarii, aceste lucrari au fost
executate de arhitecti straini si intr-o vreme cand in Europa preponderent era
stilul neogotic, de asemenea strain si fara radacini in traditiile noastre.
Bibescu nazuia sa transforme partea de sud a incintei manastirii in palat
domnesc.
Arhitectul Schlatter si mesterii sai au ridicat pe locul
vechilor cladiri in stilul arhitecturii monastice traditionale, fatade
incarcate cu ornamentica neogotica apuseana, in vadit contrast cu lacasul din
centrul incintei. Manastirea Tismana - biserica centrala Cat despre
biserica propriu-zisa, prin daramarea in 1855 a exonartexului deschis, ciuntind trupul
bisericii si eliminand camerele si gangul ce sprijinea de ambele parti
pronaosul si o parte din naos, Schlatter a provocat o pierdere ireparabila.In afara de acesta el a daramat contraforturile altarului, a
cioplit vechea modenatura a fatadelor inlocuind-o cu o tencuiala inexpresiva
imitand piatra, a marit ferestrele, a deschis altele noi, a modificat asezarea
firidelor de pe abside si a construit o intrare noua, nepotrivita cu vechiul
monument.
Numai comparand aspectul rezultat cu desenul in penita
executat de Dionisie diadoh ieromonahul pe pomelnicul manastirii din 1840 si cu
vederea de ansamblu a inginerului Weiss, se poate constata cat de schimbata a
iesit Tismana in urma acestei campanii. Nici pictura monumentului nu a ramas
neatinsa. In 1844 un zugrav fara talent, Alecsie din Campulung, a repictat in
ulei registrele inferioare pana deasupra ferestrelor. Comisia
Monumentelor Istorice a efectuat primele cercetari in spiritul restaurarii
stiintifice moderne in anul 1934. Ele au avut ca rezultat precizarea vechilor
forme ale bisericii. Lucrarile de restaurare au fost reluate abia in 1954. In rastimpul unei
decade, Directia Monumentelor Istorice cu sprijinul Mitropoliei Olteniei, sub
arhipastoria mitropolitului Firmilian, a terminat decaparile fatadelor si a dat
la iveala picturile lui Dobromir din Targoviste din pronaosul bisericii,
procedand in acelasi timp la extragerea si expunerea muzeala a picturilor
stratului suprapus din secolul al XVIII-lea. Numai din sinaxar au fost
recuperate 304 tablouri.
In 1970 s-au facut importante sapaturi
arheologice de sondaj, prilej cu care s-a descoperit temelia unui alt locas de
cult de plan trilobat, construit din bolovani de rau si caramida romana,
anterior constructiei Cuviosului Nicodim. S-au facut lucrari de
restaurare a celor doua biserici, a chiliilor, a acoperisului si pardoselilor
sub directa supraveghere si indrumare a Mitropolitului Olteniei Dr. Nestor
Vornicescu, cercetator istoric si pasionat descoperitor al trecutului. Prin reconstituirea pridvorului bisericii mari in 1983, Manastirea
Tismana a revenit la forma arhitecturala originala, autentic romaneasca. Cu
acest prilej s-au refacut acoperisurile turnurilor, au fost indepartate
elementele decorative straine arhitecturii romanesti, s-au consolidat aripile
de sud si vest, s-au modernizat conditiile de gazduire a credinciosilor si a
personalului monahal. Manastirea Tismana - arhitectura si podoabe
Arhitectura manastirii Tismana este in stil bizantin, specific secolului
al XIV-lea, apropiindu-se ca arhitectura de bisericile contemporane din Macedonia si
Muntele Athos, reprezentand caracteristici constructive romanesti.
Actuala biserica a manastirii este zidita direct pe stanca in plan
triconic, cu turle pe naos, pronaos si pridvor. Catapeteasma este din stejar
(1765-1766), in stil post-brancovenesc, cu ornamente florale suflate in aur.
Altarul este luminat de o fereastra mare in centrul peretelui dinspre
rasarit, de alta mai mica pe dreapta aceluiasi perete si de inca o fereastra
dubla pe fiecare parte, prevazuta cu grilaj metalic, si de cate o fereastra
mica pe fiecare perete, sub bolta. Pronaosul este slab luminat
pentru ca cele doua ferestre sunt asezate in partea superioara a zidurilor.
Pridvorul are cate patru ferestre mari pe fiecare perete din vest, nord si sud.
Fatadele exterioare nu au pictura, sunt varuite in alb ca si peretii cladirilor
din jur. Biserica mare a fost pictata in 1564, de zugravul Dobromir din
Targoviste, actiune subventionata de marele vornic Nedelea. Este stil bizantin,
in fresca aplicata peste prima tencuiala cu fresca monocroma. In anul 1732 a fost refacuta pictura
din altar si naos. In pronaos, fresca din 1564 n-a fost distrusa,
ci peste ea a fost aplicata noua fresca datata 1766, pictor fiind Dimitrie
Diaconul. In anul 1814, primul registru din altar si naos, icoanele si usile
imparatesti au fost pictate in ulei peste pictura din 1732, de Alexe Zugravul
din Campulung Muscel. Incepand cu anul 1955, s-a decapat pictura
din pronaos executata in 1766 si s-a incastrat pe peretii din muzeul manastirii
si pe coridoarele chiliilor. Paraclisul, care detine cateva vitralii donate de
poetul George Cosbuc, a fost pictat in 1948 de pictorul Dimitrie Nicolaide. In
anul 1994 este pictat pridvorul bisericii de pictorul Grigore Popescu din
Campulung Muscel, in stil bizantin. Aici, pentru prima data sunt pictati
sfintii straromanii descoperiti si canonizati in ultimii ani.
In
anul 1979, prin osardia soborului de maici si a maicii starete Ierusalima
Gligor, s-a realizat o racla din argint, executata de artistul plastic Gheorghe
Stoica, din Bucuresti. In interiorul ei se gasesc trei particele din sfintele
moaste ale Sfantului Nicodim (degetul), Sfantului Ignatie Teoforul si Sfantului
Ioan Gura de Aur, impreuna cu crucea de plumb purtata de Sfantul Nicodim. Pe
capac sunt prezentati in medalioane emailate acesti sfinti. in exterior, pe
racla, sunt redate scene din viata si minunile Sfantului Nicodim. Racla este
asezata in naos pe partea stanga, in fata. In pronaos se afla
mormintele a doi fondatori: Matei Gloveanu (+1731), in dreapta, si Rositei
Braileanu (+1747), pe stanga. Mormantul Sf. Nicodim, trecut la cele vesnice in
26 decembrie 1406, este in pridvorul bisericii la acesta data sarbatorindu-se
al doilea hram al bisericii.
O mare parte din obiectele de
valoare ale Manastirii se gasesc la
Muzeul de Arta al Romaniei, printre care cel mai important
este Tetravanghelul Sfantului Nicodim. Muzeul manastirii are o bogata colectie
de picturi murale (pictura din 1766, provenita din pronaos), icoane vechi pe
lemn, obiecte de cult, carti vechi, un orar, bedernita si un epitrahil ce a
apartinut Sfantului Nicodim. Manastirea Tismana - localizare si cai de
acces Catre Manastirea Tismana duc drumuri desfatatoare, de neuitat. Unul
din aceste drumuri porneste din Drobeta Turnu-Severin, prin poarta Motrului.
Din cetatea de pe malul Danubiului, pe DN 67 se ajunge la noua asezare miniera
Motru. Un drum judetean face legatura cu localitatea Apa Neagra
aflata la o distanta de 29 de kilometri, de unde se urmeaza ramificatia spre
dreapta, pana in zona Tismanei. Celalalt drum porneste din Craiova spre Targu-Jiu si in continuare pe DN
67. La kilometrul 82 se face ramificatia spre Tismana si Baia de Arama.